“Call me Ishmael”
Cătă...Cătă
sunt eu, Cătălin. Oare cum aud alţii numele ăsta? Ce semnificaţie îi asociază?
Cum îşi închipuie un oarecare că ar trebui să arate un „Cătălin”?
Eu cred că un „Cătălin” ar trebui să
arate exact, dar EXACT aşa cum arătam eu: înalt, subţire, ochi albaştri,
romantic...Oare numele meu, în acest caz, este un accident? Dacă m-ar fi chemat
„Vasile”, oare ce părere aşi fi avut în această chestiune?
Revin: „Cătă”...descrierea de mai
sus...termen de valabilitate? La ce vârstă putem asocia numele cu atributele
sale? Fac o paranteză: cum l-or fi alintat pe Socrate părinţii săi în
copilărie? Cu ce nume? (ce ochi! ce nas! ce burtă!)
„Cătă”! mă strigă „Dănuţ”. Dănuţ
este vecinul meu din cartier, de origine bulgar, de religie catolic, de temperament
coleric...Are cu vreo 5 ani mai mult ca mine, adică 57. Vedeţi, eu sunt un
„Cătă” de 52 de ani. Personal, iau asta ca pe o ironie a sortei, un oximoron
existenţial.
Părinţi: când alegeţi numele
copilului, gândiţi-vă că, în mod normal, ar trebui să ajungă odată şi la
senectute: cum poţi să îi dai un nume...infantil?
OK...trecem şi de acest, să-i zicem,
handicap. Eu am un nume care, printr-o imagine (a mea)...asta e! Numele este de
fapt o înşiruire de sunete. Prin repetiţie sau prin acceptul subînţeles al
colectivităţii, acesta se transformă în identitatea posesorului său. La unele
civilizaţii, numele este purtătorul unor simboluri extrem de plastice: „Pană de
vultur”, „Ochi de şoim”, „Rahat de coiot strivit de copitele măgarilor
sălbatici în mijlocul mlaştinii puturoase”. „Pană de vultur” la vremea
impotenţei! „Ochi de şoim” chior ca un liliac, la bătrâneţe!...De ultimul chiar
nu ştiu ce aşi putea spune...Probabil că odată cu vârsta i s-ar potrivi din ce
în ce mai bine...
Dacă drumul prin viaţă poate fi
asociat sau chiar confundat cu căutarea identităţii, atunci poate ar trebui să
începem prin a ne căuta numele cel mai potrivit...căci „La Început A Fost
Cuvântul”. Atunci, dacă vrem să ne definim, trebuie să începem cu începutul...cum
ne numim? Ba nu! Cum ne DENUMIM! (Ce înţeles putem asocia diferenţei între „a
numi” şi „ a denumi”? Noi, oamenii, numim, iar Dumnezeu „denumeşte”?). Pentru
că, a pune un nume unei entităţi încă nedenumite, înseamnă să o aducem în
lume...să o naştem semantic, ideologic, ideatic, sau cum vreţi să-i mai
ziceţi...Pentru că, dacă „Schicklgruber”
sau „Frankenberger” nu spun nimic, „Hitler” cu siguranţă spune. Înţeleg că Schicklgruber
avea un real talent la pictură...
Atunci când
te priveşti în urmă, de obicei la vremea când din toate valenţele rămân active
mai ales cele critice, tendinţa este de a considera un câştig înţelepciunea
acumulată...dacă nu cumva zisa „înţelepciune” nu este de fapt decât o...elegant
spus, diminuare a potenţei. Nu că „strugurii ar fi acri”, nu, nici decum!
Filosofic, „nu merită”. Astfel, de când lumea, bisericile sunt pline de babe şi
moşi bigoţi.
Oare tragica
transformare din fiinţa vie, cu speranţe, idealuri, vise, capabilă de iubire,
în mortăciunea falsă şi acră, oare această transformare nu se petrece atunci
când ne UITĂM adevăratul nume?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu