miercuri, 5 februarie 2014

“Call me Ishmael”
            Cătă...Cătă sunt eu, Cătălin. Oare cum aud alţii numele ăsta? Ce semnificaţie îi asociază? Cum îşi închipuie un oarecare că ar trebui să arate un „Cătălin”?
            Eu cred că un „Cătălin” ar trebui să arate exact, dar EXACT aşa cum arătam eu: înalt, subţire, ochi albaştri, romantic...Oare numele meu, în acest caz, este un accident? Dacă m-ar fi chemat „Vasile”, oare ce părere aşi fi avut în această chestiune?
            Revin: „Cătă”...descrierea de mai sus...termen de valabilitate? La ce vârstă putem asocia numele cu atributele sale? Fac o paranteză: cum l-or fi alintat pe Socrate părinţii săi în copilărie? Cu ce nume? (ce ochi! ce nas! ce burtă!)
            „Cătă”! mă strigă „Dănuţ”. Dănuţ este vecinul meu din cartier, de origine bulgar, de religie catolic, de temperament coleric...Are cu vreo 5 ani mai mult ca mine, adică 57. Vedeţi, eu sunt un „Cătă” de 52 de ani. Personal, iau asta ca pe o ironie a sortei, un oximoron existenţial.
            Părinţi: când alegeţi numele copilului, gândiţi-vă că, în mod normal, ar trebui să ajungă odată şi la senectute: cum poţi să îi dai un nume...infantil?
            OK...trecem şi de acest, să-i zicem, handicap. Eu am un nume care, printr-o imagine (a mea)...asta e! Numele este de fapt o înşiruire de sunete. Prin repetiţie sau prin acceptul subînţeles al colectivităţii, acesta se transformă în identitatea posesorului său. La unele civilizaţii, numele este purtătorul unor simboluri extrem de plastice: „Pană de vultur”, „Ochi de şoim”, „Rahat de coiot strivit de copitele măgarilor sălbatici în mijlocul mlaştinii puturoase”. „Pană de vultur” la vremea impotenţei! „Ochi de şoim” chior ca un liliac, la bătrâneţe!...De ultimul chiar nu ştiu ce aşi putea spune...Probabil că odată cu vârsta i s-ar potrivi din ce în ce mai bine...
            Dacă drumul prin viaţă poate fi asociat sau chiar confundat cu căutarea identităţii, atunci poate ar trebui să începem prin a ne căuta numele cel mai potrivit...căci „La Început A Fost Cuvântul”. Atunci, dacă vrem să ne definim, trebuie să începem cu începutul...cum ne numim? Ba nu! Cum ne DENUMIM! (Ce înţeles putem asocia diferenţei între „a numi” şi „ a denumi”? Noi, oamenii, numim, iar Dumnezeu „denumeşte”?). Pentru că, a pune un nume unei entităţi încă nedenumite, înseamnă să o aducem în lume...să o naştem semantic, ideologic, ideatic, sau cum vreţi să-i mai ziceţi...Pentru că, dacă „Schicklgruber” sau „Frankenberger” nu spun nimic, „Hitler” cu siguranţă spune. Înţeleg că Schicklgruber avea un real talent la pictură...
            Atunci când te priveşti în urmă, de obicei la vremea când din toate valenţele rămân active mai ales cele critice, tendinţa este de a considera un câştig înţelepciunea acumulată...dacă nu cumva zisa „înţelepciune” nu este de fapt decât o...elegant spus, diminuare a potenţei. Nu că „strugurii ar fi acri”, nu, nici decum! Filosofic, „nu merită”. Astfel, de când lumea, bisericile sunt pline de babe şi moşi  bigoţi.
            Oare tragica transformare din fiinţa vie, cu speranţe, idealuri, vise, capabilă de iubire, în mortăciunea falsă şi acră, oare această transformare nu se petrece atunci când ne UITĂM adevăratul nume?