La douăzeci de ani...
Am fost, în sfârşit liber! Nimeni nu mai putea să-mi comande să fiu (eram fiu l lor) în casă, la ora 8. Sau 9.
Întors din armată, aureolat de proaspăta calitate de paraşutist-alpinist, posesor al unui corp muncit de nişte caporali criminali, am dat iama în...nopţi de muncă la telefoane, cu jocuri de whist şi mult alcool-ţigări, ziua ştrandul studenţesc, fete, fete, fete...După 6 luni, gastrită.
La treizeci de ani...
Plec de la servici (telefoane); la colţul străzii mă opresc şi dau cu banul: merg la...sau la...? Zic eu: Gata! Tre' să mă-nsor.
Concluzia: prea multă libertate strică la minte.
La patruzeci de ani...
Sunt însurat, am o minune de fetiţă. Îmi fac primii ochelari.
La cincizeci de ani...
Sunt la fel de însurat, fata mea este frumoasă, mare şi deşteaptă. Am început să iau medicamente la mod continuu.
În tot acest timp, eu am fost tot timpul acelaşi.
Am fost eu în tot acest timp acelaşi?
Am minţit, am înşelat, am suferit, am sperat, am coborât şi m-am ridicat (nu, nu m-am înălţat).
Fără legătură (prea mare ) cu subiectul: bunica mea, sfânta vieţii mele, are 96 ani. Azi e ziua ei, o cheamă Ileana, ca pe Cosânzenele din poveşti. Când vreau să spun cât de mult o iubesc simt că se scurge viaţa din mine.
Cineva spunea că "o viaţă de om, oricare ar fi ea, este povestea unui eşec". O fi...cine sunt eu să-mi dau cu părerea?
Pribegesc prin blogosferă, trăiesc vieţile altora privindu-le prin gaura cheii, aşa cum mi se oferă. Caut răspunsuri, când, de fapt, totul, toate, sunt întrebări. Bunul Socrate, nici el nu dădea răspunsuri. Întreba.
În cartea Dao, primul rând spune că "cel care cunoaşte nu poate vorbi". Noi nu suntem acolo, noi aici ne povestim pe noi, mereu, mereu, mereu, mereu. Ne dorim să fim citiţi (altfel nu am scrie) pentru ca să fim a dmiraţi, a probaţi, a cceptaţi, dar nu a nulaţi. Prin urmare, nu răspunsul contează, ci întrebarea.
